De ce imi plac mie duminicile ...

Duminicile sunt prin insasi natura lor triste, au fost facute sa fie triste pana la amiaza.
Orasul e trist si melancolic, oameni se misca incet si fara rost
Strazile goale doar batrani ce merg sau vin de la biserica, fara masini si fara zumzet.
Orasul e gol e EL, orasul, fara noi.
Nu exista pe lume un oras care sa fie altfel duminica dimineata
De cand ma stiu mi-au placut diminetile de duminica, cu soare bland si batrani mergand sau venind de la biserica
Dintotdeauna am stiu ca duminicile sunt facute sa fie triste.
Tristetea e suava, se lipeste delicat si te mangaie pas cu pas , te uiti in jur si nu-ti mai pasa de nimic, te bucuri pentru ca stii ca ai tristetea cu tine, calda dandu-ti viata si ganduri. He he, nu e de ici de colo.

Nu durere, durerea e oribila, atroce, iti sfarma matele si iti face creierii piftie. Nu!...
Tristetea - suava si delicata nostalgie- ca o planta , ornament baroc al sufletului.
Am detestat dintotdeauna atitudinile pozitiviste care pun tristetea la zid ca pe ceva negativ, sa fim seriosi. Daca ceva pe lumea asta te face sa fii adevarat, acel ceva e tristetea.
Intri in cafenea ceri cafeaua, te pui la geam, stai acolo si povestestiti in timp ce urmaresti strada.
E tot ce poate fi mai inefabil, mai placut, mai roditor.
Sa vezi batrani ce merg sau vin de la biserica in timp ce sa stai de povesti cu tristetea.

La 11 trebuie sa o tai, Orasul devine orasul.
Poti apoi merge acasa linistit sau sa te intalnesti cu amici, la o a doua cafea sau poti face ce vrei, poti avea cea mai amuzanta zi din viata.
Tristetea e cu tine, n-a plecat, doar asteapta o noua duminica ...

---

---